Educaţia la domiciliu

 

Studiu prezentat la Conferinţa Educaţia pentru Social Democraţie, 3 Iulie 2000 Institutul pentru Educaţie, Londra

  

   Amanda J Petrie PhD

Cercetător

Universitatea din Liverpool

 

 

Generalităţi

În perioada anilor 1993-1995 a fost deseori atacat sistemul de educare la domiciliu. Ca urmare au fost elaborate noi legi care să evite în principiu sustragerea de la sistemul de educaţie şi care să reglementeze educaţia la domiciliu. Din păcate, în elaborarea acestor legi s-a ţinut prea puţin cont de diferenţele dintre copiii care ar trebui să beneficieze de o educaţie şi se sustrag acesteia şi de acei părinţi care optează pentru educaţia la domiciliu şi se asigură că copilul lor beneficiază de o educaţie propice. Aceste confuzii din mintea legislatorilor şi a departamentului de educaţie a favorizat apariţia unor situaţii conflictuale dintre părinţi şi autorităţi şi nicidecum nu a dus la asigurarea unei cât mai bune educaţii. Prezentul document relatează despre schimbările care au avut loc în acest sens în Franţa, Irlanda şi Germania şi dezbate diferenţele foarte mari între indivizii care ar trebui să beneficieze de o educaţie, fie în şcoli fie prin educatori la domiciliu.

1. Introducere

În principiu în discuţia despre alegerea modului de educare al copiilor lucrul primordial de stabilit este responsabilitatea statului şi al părinţilor în acest proces. Ignorând posibilitatea de control a organelor guvernamentale, legislaţia legată de copii reflectă încrederea acordată de guvern legat de capacitatea părinţilor. Cele două domenii principale, ale sănătăţii şi ale educaţiei reflectă atitudini foarte diferite în această încredere acordată: s-ar părea că statul se implică mult mai mult în educaţie, decât în problemele de sănătate. Prezentul document dezbate atitudinea diferitelor guverne faţă de educaţia la domiciliu, care este situaţia în care un copil nu urmează cursurile unei şcoli, că este educat la domiciliu şi în comunitate de către părinţi sau de către persoane angajate de părinţi. Se discută despre faptul că, în unele ţări statul se implică mult prea mult în dreptul fundamental al părinţilor de a decide modul de educare al copilului lor. Mai mult, se prezintă dovezi, conform cărora unele guverne mai degrabă îngrădesc drepturile părinţilor de a educa la domiciliu copilul lor. Cele mai multe schimbări sunt uneori mai degrabă de natură să îngrădească libertatea civilă proclamată în principiile democratice ale individului în societate.

Când un copil este bolnav, stă la latitudinea părinţilor decizia dacă trebuie să întreprindă ceva, sau dacă această boală se va vindeca singură, dacă trebuie să administreze medicamente, să ceară sfatul farmacistului, să folosească medicina alternativă, să consulte medicul, tot părintele decide dacă trebuie să ducă copilul la spitalul de urgenţă. Părindele decide dacă beneficiază de sistemul guvernamental de sănătate sau sau dacă apelează la specialişti din sectorul privat. Statul este de părere că părintele, deşi nu este specialist în domeniu, va lua decizia corectă, chiar dacă ar putea fi o decizie legată de viaţa sau moartea copilului.

În educaţie, care nu este o situaţie de viaţă sau moarte, legislaţia guvernului nu mai are încredere în părinţi în aceeaşi măsură, mai ales în momentul în care părinţii doresc să-şi asume complet responsabilitatea pentru educaţia copilului lor. În unele ţări educaţia la domiciliu nici măcar nu este permisă, iar o lege în acest sens este pur şi simplu evitată. În aceste ţări părinţilor le este permis să aleagă doar între şcoli din domeniul guvernamental sau cel particular. În alte ţări educaţia la domiciliu este permisă numai în cazuri foarte strict stabilite şi sub controlul foarte riguros al statului. Se acordă încredere maximă părinţilor în ţări cu o legislaţie care nu numai permite educaţia la domiciliu, ci lasă părinţii să decidă forma concretă pe care această educaţie o ia. Astfel de legislaţii au încredere în rezultatele obţinute în anii de studiu acasă, la şcoală şi în viaţa adultă.

Acest document dezbate definiţia conceptului de educaţie la domiciliu care, ca şi concept a dat naştere unor interpretări greşite. Se discută şi despre modificările apărute în legile privind educaţia la domiciliu în unele ţări europene. În ultimii cinci ani au apărut noi legi în Franţa şi în Irlanda, care se referă la sustragerea de la sistemul de învăţământ, dar şi unele care se referă la educarea la domiciliu. Aceste schimbări au fost făcute în baza unor interpretări greşite a caracterului educării la domiciliu; se acordă o mult prea mică atenţie diferenţei dintre copiii care ar trebui să beneficieze de educaţie dar se sustrag acesteia şi copiii care beneficiază de educaţie la domiciliu, a căror părinţi se asigură conştiincios  de faptul că copilul lor beneficiază de o educaţie bună. În schimb în multe din Landurile Germaniei au avut loc schimbări mici, dar pozitive în atitudinea faţă de educaţia la domiciliu. Se pune de asemenea accent pe grija profesorilor şi a educatorilor la domiciliu, care pot duce deseori la relaţii dificile din cauza legislaţiei create de către guvern.

2. Ce este educaţia la domiciliu?

Termenul de educaţie la domiciliu folosit foarte des definit ca mai sus, nu este un termen clar, din cauza faptului că această formă de învăţământ nu are loc mereu la domiciliu. În acest context termenul de domiciliu se referă mai mult la o educare care porneşte de la decizia celor de la domiciliul respectiv şi nu pe decizia şcolii. În plus părinţii care optează pentru educaţia la domiciliu au la dispoziţie o gamă mai largă de facilităţi cum ar fi cărţi, televizor, radio şi internet, şi facilităţile comunitare, cum ar fi librăriile, muzeele, centrele sportive, galeriile, expoziţiile, precum şi cunoştinţele şi resursele unor prieteni, vecini şi cunoştinţe. Cuvântul german Ausbildung încă mai cuprinde în interpretare sensul original al cuvântului educaţie, care implică dezvoltare şi cultivare (ca şi antrenare şi instruire). Educaţia la domiciliu nu este nicidecum o educare între patru pereţi care nu implică implicarea individului sau instruirea acestuia.

Termenul american de educaţie la domiciliu a avut de asemenea un efect negativ asupra conceptului de educaţie pe care părintele este în măsură să-l asigure; aici se referă la faptul că şcolarizarea are loc la domiciliu. În practică, educaţia asigurată la domiciliu nu ar trebui să oglindească educaţia promovată în sistemul de învăţământ guvernamental (Thomas 1998). În cadrul educaţiei la domiciliu există o varietate largă de metode de educare, începând cu cele convenţionale, care constau din cursuri prin corespondenţă şi orare de respectat, ajungând până la cele neconvenţionale, care constau în acumularea de experienţă, citire şi conversaţie. Eficacitatea educaţiei la domiciliu s-ar părea că nu depinde de metoda aleasă de părinţi, ci mai mult de gradul de implicare a părinţilor în înţelegerea necesităţilor în educarea copilului lor.

De-a lungul istoriei în toată lumea au existat părinţi şi tutori, cu diferit statut social şi diferite grade de bunăstare, care şi-au învăţat proprii copii. Au fost cazuri în care această educare a continuat în perioada pubertăţii cu ajutorul altor adulţi, decât părinţii, alte cazuri în care copilul a început să meargă la şcoală după o perioadă de educare la domiciliu (Goertzel 1965, McCurdy 1960, Petrie, Windras şi Thomas 1999). Motivele pentru care părinţii optează pentru educaţia la domiciliu ca opţiune viabilă, sunt diverse (Bendell 1998, Knowles 1988, Petrie 1992). În unele cazuri părinţii consideră că această metodă de educare se potriveşte mai bine copilului lor decât şcoala care le stă la dispoziţie. În alte cazuri părinţii se bazează pe propria experienţă şi văd educaţia într-un context mai larg decât şcoala; aceştia vor să-şi educe copii cu propriile forţe. Există copii care sunt retraşi de la şcoli pentru a fi educaţi la domiciliu din diferite motive, însă cel mai frecvent motiv este violenţa, fie în şcoală, fie pe drumul spre şcoală şi acasă. În astfel de cazuri părinţii implicaţi au simţit că ar fi în stare să asigure copilului lor o educaţie  şi o stare de confort mai bune decât în şcoala care le stă la dispoziţie.

În ultimii treizeci de ani în SUA şi în Britania şi în ultimii cinci ani pe continentul european s-a constatat o creştere a cerinţei părinţilor de a beneficia de educaţia la domiciliu, mai ales în formarea unor grupări de sprijin a educaţiei la domiciliu. Aceste grupări ar avea ca scop propagarea unor informaţii utile părinţilor şi în mijloacele media. Personalul de specialitate şi specialiştii guvernamentali nu recunosc această grijă în creştere şi ignoră existenţa educaţiei la domiciliu în cărţi, reviste, conferinţe, în programe de televiziune, în discuţii şi disertaţii. Educarea obligatorie este deseori confundată cu şcolarizarea obligatorie (Petrie 1995, Tomasevski 1999). Această confuzie, mai ales în rândurile legislatorilor, poate duce inconştient la scăderea diversităţii în educarea copiilor, deci la scăderea proporţională a opţiunilor părinţilor odată cu creşterea puterii statului ca dădacă. De obicei guvernele socialiste au fost cele care au vrut să elimine exploatarea copilului şi să evite sustragerea de la educaţie, astfel ajungându-se în unele cazuri intenţionat, ca de exemplu în Spania, Franţa, în altele accidental, ca în Olanda, Grecia, să se emită legi care să îngrădească libertatea de a educa la domiciliu.

3. Dreptul copilului de a beneficia de o educare corespunzătoare

Legile internaţionale au recunoscut dreptul copilului la educaţie, dar nu au specificat forma de învăţământ care trebuie adoptată. Bine-nţeles nu s-a exclus conceptul de educare la domiciliu. Declaraţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Omului recunoaşte dreptul copilului la educaţie:

Orice om are dreptul la o educaţie. --- Educaţia elementară este obligatorie. --- Părinţii au dreptul elementar de a alege metoda de educare de care vor să beneficieze copilul lor.

Aceste concepte sunt incluse şi în Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, protocol 1, articol 2:

Nici o persoană nu poate fi privată de dreptul la educaţie. În exercitarea oricăror funcţii pe care şi le asumă în procesul de educare şi şcolarizare, statul trebuie să respecte dreptul părinţilor de a asigura copilului lor educaţia şi studiul conform convingerilor religioase şi politice proprii.

Unele ţări confundă dreptul copilului la educaţie formulat în Declaraţia Drepturilor Omului al Convenţiei Europene cu şcolarizarea obligatorie. Dar chiar şi în ţările în care s-a introdus ulterior şcolarizarea obligatorie, precum Olanda şi Grecia, se pot face excepţii; educarea la domiciliu este permisă, dar numai în cazuri foarte rare, când acest lucru este evident în beneficiul copilului.

S-ar părea că în viitor conceptul de şcoală va suferi multe modificări. O previziune a lui Seltzer şi Bentley, doi dintre membrii Demos - o instituţie guvernamentală britanică -, despre şcolile din viitor sună astfel:

Şcolile şi universităţile încă se mai concentrează asupra cunoştinţelor acumulate şi examinează gradul de acumulare a cunoştinţelor, fără să se asigure că aceste cunoştinţe pot fi aplicate în practică de către elevi şi studenţi odată ce au părăsit băncile şcolii. Trebuie însă să recunoaştem că în economia modernă ceea ce contează este cum este individul în stare să-şi folosească cunoştinţele şi abilităţile într-un anumit context. ... Acest lucru înseamnă că avem nevoie un cu totul alt fel de program de învăţământ, care să nu fie dominat de cantitatea cunoştinţelor în defavoarea aplicaţiilor practice şi a gradului de înţelegere. În schimb sistemul de învăţare ar trebui să se concentreze pe anumite teme: activităţi complexe care să combine diferite resurse, diferiţi oameni şi diferite tipuri de cunoştinţe în efortul de a obţine anumite rezultate. Astfel de programe ar determina elevii să identifice şi să rezolve de sine stătător anumite probleme, în loc să li se dicteze cum trebuie să rezolve anumite probleme şi care este calea corectă de rezolvare. De asemenea ar trebui să li se ceară să rezolve probleme în diferite contexte, aplicând o gamă largă de metode de învăţare şi de strategii, folosindu-se pe cercetări mai mult experimentale. Cu alte cuvinte, elevii s-ar implica prin fapte, nu numai prin gândire şi cunoaştere.

New Statesman, 27 sept. 1999, xx-xx

Această formă de educaţie este descrisă mai detaliat de către Seltzer (1999) şi de Bentley (1998) şi este deja cunoscută pe larg şi folosită de mulţi educatori la domiciliu. De asemenea este dezbătută pe larg de către Adcock (1994).

4. Schimbări recente în legislaţia privind educaţia la domiciliu în Europa

Cea mai mare parte a legii privind educaţia la domiciliu în Europa rămâne neschimbată conform documentelor amintite mai sus (Petrie 1995). În orice caz, la ora actuală există trei categorii, şi nu patru, din moment ce la ora actuală există cazuri izolate de educare la domiciliu şi în Germania. Există ţări în care:

            - sprijină educatorii la domiciliu şi au făcut-o întotdeauna (Belgia, Danemarca, Irlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Suedia, cea mai mare parte a Elveţiei, Marea Britanie),

            - nu au permis educaţia la domiciliu mai demult, dar o fac la ora actuală (Austria)

            - nu permit la ora actuală educaţia la domiciliu conform literii legii, dar permit cazurile izolate (Spania, Grecia, unele cantoane elveţiene, Olanda, Germania).

Din anul 1995 au apărut noi legi privind educaţia la domiciliu în Franţa, şi sunt în discuţie unele legi în Republica Irlanda, care vor apărea în anul 2000. În Germania au apărut unele cazuri de educaţie la domiciliu.

Până la apariţia noi legi în Irlanda, singura obligaţie a părinţilor este să se asigure că copilul lor beneficiază de o educaţie. Tipul educaţiei şi locul faptei nu sunt numite. Legea doreşte să definească mai concret termenul de educaţie, pai ales în ceea ce priveşte metodele mai puţin convenţionale de învăţare şi în cazul familiilor mai sărace, cu un stil de viaţă mai sărăcăcios. Constituţia formulează ambiguu:

Statul nu are un rol constituţional în decizia părintelui de a educa copilul în afara sistemului şcolar normal, cu singura condiţie ca copilul să beneficieze de un minim de educaţie.

(Secretariatul de Stat, Dr. Woods, dezbaterea parlamentară legată de stadiul Actului privind educaţia) Bill, 24 mai 2000

Multe din amendamentele care să aducă lămuriri, formulate de Deputatul Bruton şi Deputatul Higgins, nu au fost adoptate. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în şedinţa parlamentului din 24 mai 2000. La un moment dat Deputatul Bruton a făcut afirmaţia că legislaţia s-ar părea că are mai degrabă o atitudine ostilă faţă de educaţia la domiciliu şi:

Părinţii sunt educatorii primordiali, totuşi această Lege, deşi conţine unele îmbunătăţiri, dă impresia că educaţia la domiciliu ar fi o formă de comportament aberantă care trebuie analizată cu mare grijă înainte de a fi acceptată.

Amendamentul pe care se intenţiona a se adopta (de Bruton & Higgins) se concentra asupra cinci puncte principale:

- părintele să-şi poată exprima dorinţa de a beneficia de educaţie la domiciliu şi să o poată pune în aplicaţie până în momentul în care o comisie de observare constată că educaţia asigurată de părinte este inadecvată,

- persoanele care iau orice decizie legate de educaţia unui copil trebuie să aibă o experienţă vastă şi în domeniul educaţiei la domiciliu, precum şi în varietatea largă pe care aceasta o cuprinde.

Există o grijă întemeiată că persoana autorizată cu decizia într-un anumit caz ar putea proveni din cadrul unor inspector al unor şcoli de renume, care simpatizează în mai mică măsură cu ideea de educaţie la domiciliu ... există pericolul unei situaţii controversate între o persoană care doreşte să beneficieze de educaţia la domiciliu şi care este supus inspecţiei efectuate de o persoană implicată mai degrabă în cultura educaţiei în cadrul şcolii. Aceste situaţii ar duce mai degrabă la situaţii conflictuale, care nu ar fi de nici un ajutor activităţii de legislaţie al Ministerului (Deputat Bruton). Am ajuns din nou la tensiunea care există între interpretările diferite privind şcolarizarea şi educarea. De exemplu un inspector care este familiarizat cu predarea unui anumit profesor la clasă, cu programul de învăţământ la clase, într-o clădire care corespunde prevederilor legale, este o persoană care posedă un anumit tip de informaţii particulare ... Cu tot respectul pentru aceste informaţii, pot afirma că acestea nu au nici o legătură cu educaţia la domiciliu. (Deputat Higgins)

- să existe în comisia de examinare o persoană care se interesează pentru educaţia la domiciliu şi o înţelege.

- Orice măsură luată să conţină şi elemente de sprijin şi de sfătuire, astfel oferind familiilor suportul necesar

Consider că se doreşte să se înfiinţeze o comisie separată care să se ocupe de probleme de educaţie la domiciliu, şi care să nu fie subordonată inspectoratului care se ocupă cu probleme curente ale educaţiei convenţionale. Sunt probleme de ordin diferit care necesită expertiza şi înţelegerea unei persoane care înţelege procesul educaţiei la domiciliu. Sunt deci necesare persoane care nu numai că simpatizează cu părinţii, ci sunt în stare să dea acestor sfaturi, şi să identifice eventualele puncte slabe şi îmbunătăţirile care trebuie aduse... (Deputat Bruton)

- Educaţia la domiciliu nu este o educaţie între cei patru pereţi, acest termen folosindu-se pentru a evita o înşiruire cu toate locurile în care copilul poate beneficia de educaţia propice.

... părinţii ar trebui să întocmească o listă lungă care ar include probabil Librăria Naţională, Muzeul Naţional al Irlandei, Galeria Naţională a Irlandei, Muzeul Figurilor de Ceară dacă se doreşte o lecţie mai exotică, şi lista ar putea continua ... dacă se optează pentru educaţia la domiciliu nu înseamnă că părăsind clădirea şcolii, totul se va desfăşura la adresa. 4 Tobercurry Avenue, sau la oricare altă adresă înregistrată, mai ales dacă se doreşte o diversificare (Deputat Higgins)

4.1. Germania

Există unele neînţelegeri între ideologii educaţiei privind faptul că în Germania şcolarizarea a fost obligatorie încă de la începutul secolului al nouăsprezecelea (de ex. Green, 1990). Petrie 1995 stabileşte că educaţia la domiciliu a fost permisă până la adoptarea Constituţiei de la Weimar din 1920 şi în baza publicaţiei lui Berthold Otto Der Hauslehrer care a fost continuată până la moartea acestuia în 1933, se presupune că educaţia la domiciliu a fost permisă şi după 1920. S-ar părea că, poate cu excepţia anilor de război, educaţia la domiciliu a fost permisă întotdeauna sub o formă sau alta. Am efectuat un sondaj cu oameni care au fost educaţi la domiciliu în Marea Britanie între anii 1900 şi 1960. Din răspunsuri pe care mi le-au dat a reieşit că două dintre persoanele care au participat la cercetările mele au fost educate în Germania în această perioadă. Prima a fost o familie care a beneficiat de educaţie la domiciliu la începutul anilor 1930, cea de-a doua mai târziu, după război.

Este necesar să se pună întrebarea de ce şcolarizarea obligatorie din Germania (sau din oricare altă ţară) pare a fi ineficace. Dacă părinţii au senzaţia că şcoala locală disponibilă nu corespunde cerinţelor copilului lor din oricare motiv, acesta îşi va face griji în fiecare dimineaţă când trebuie să trimită copilul la şcoală. Ocazional părinţii implicaţi în bunăstarea socială, emoţională şi educaţională a copilului lor, sunt îngrijoraţi în măsură atât de mare, încât se decid să-şi educe copilul acasă, în loc să-l trimită la şcoală. Astfel de părinţi aparent sunt puşi în situaţia de a încălca legea în beneficiul copilului lor. Autorităţile privind educaţia pot chema regulat părinţii în instanţă şi chiar să impună anumite amenzi sau pedepse. În cazul achitării amenzii, părintele o achită şi continuă să-şi educe copilul la domiciliu. Singura măsură luată de autorităţi, care poate descuraja părinţii este închisoarea, situaţie care nu face altceva decât să-i dăuneze copilului. În consecinţă există foarte puţini avocaţi şi judecători care să adopte astfel de măsuri. În cazul Becker comunitatea a înţeles foarte bine motivele pentru care copiii nu au frecventat şcoala; părinţii sunt figuri foarte respectate în comunitate, astfel autorităţilor le-ar fi fost foarte dificil să-i forţeze să-şi lase copii să frecventeze şcoala.

5. Grija pentru educaţia la domiciliu

Din experienţa mea pot afirma că cei care colaborează în mod extensiv cu familiile care beneficiază de educaţia la domiciliu de obicei apreciază foarte mult rezultatele obţinute de aceşti părinţi. Există însă şi unele cazuri izolate în care părinţii nu se implică în măsura necesară în educaţia copilului lor. Întâlnind multe familii care beneficiază de educaţia la domiciliu, pot afirma că cei care ţin sub observaţie astfel de familii, nu împărtăşesc grija privind efectele negative ale acestei forme de educaţie, idei propagate în mod greşit de ne cunoscători. Câteva din aceste griji sunt enumerate în cele ce urmează:

5.1. Integrarea în societate

Ignorând rezultatele cercetărilor, de multe ori se dă lipsa de socializare cel mai des ca motiv pentru a nu permite educaţia la domiciliu. Cum am mai amintit, educaţia la domiciliu nu este o educaţie între cei patru pereţi. Cercetările arată că părinţii au grijă în astfel de cazuri ca copilul să nu fie izolat în casă şi se declară entuziasmaţi de tot ce le oferă comunitatea, inclusiv de cluburi, evenimente sau alte ocazii la care se pot prezenta, la care iau parte indivizi de diferite vârste, din diferite comunităţi, nu numai o anumită categorie de populaţie (Bliss 1989, Petrie 1992, Rothermel 1999, Shyers 1992, Thomas 1998, Taylor 1986).

Dintr-o cercetare elveţiană din anii 1987 şi 1988 efectuată de lucrători sociali s-a constatat următorul lucru:

.....................................................................................................................................

Concluzia cercetărilor făcute privind integrarea în societatea a persoanelor educate la domiciliu este incontestabilă:

- copii educaţi la domiciliu sunt mult mai maturi decât cei trimişi la şcoală şi se integrează mult mai bine în societate.

- aproape toţi părinţii încurajează activ aceşti copii să ia parte în activităţile comunităţii

- copii educaţi la domiciliu vin în contact cu copii şi adulţi de diferite vârste şi nu se limitează doar la o anumită categorie

- copii au tendinţa să se simtă izolaţi şi singuri în grupuri mari

- integrarea în societate în sensul negativ, sub presiunea mediului înconjurător, inclusiv violenţele fizice şi verbale pot avea loc în mediul şcolar, dar mai rar acasă.

5.2. Sectele religioase

Religia ocupă un loc important în educaţia la domiciliu. Majoritatea familiilor care optează pentru educaţia la domiciliu din motive religioase de obicei aparţin comunităţilor de religie evanghelică, catolică, Martorii lui Iehova sau Quaker. Sectele extreme, ca cele amintite în instanţele din Franţa sau în Spania în anii 1975 preferă să înfiinţeze şcoli pentru grupuri mici, astfel putând îndoctrina mai uşor copii. O şcoală cu grupuri mai mici nu este deloc acelaşi lucru cu educaţia la domiciliu. Membrii unor grupări creştine puternice sunt pacifişti înrăiţi şi nu pot trece cu vederea comportamentul contrar. Martorii lui Iehova sunt de asemenea pacifişti şi de obicei se opun folosirii calculatorului, care în ziua de azi este din ce în ce mai des folosit în şcoli.

În SUA există multe familii care au optat pentru educarea la domiciliu din motive religioase. În Marea Britanie numărul acestora se estimează a se ridica la 40% din totalul numărului (Petrie 1992, Petrie, Windrass and Thomas 1999). Autorităţile oficiale care ţin sub observaţie educaţia primită de aceşti copii nu au constatat nici un dezavantaj, dimpotrivă au constatat foarte des căldura, generozitatea de care dau dovadă astfel de familii legat de comunitate, care izvorăşte din credinţa lor religioasă. În Spania (1975) şi Franţa (1998) argumentele populiste ale unor politicieni care au dus la elaborarea unor legi care îngrădeau libertatea părinţilor de a beneficia de educaţia la domiciliu, au fost greşit interpretate. În ambele cazuri măsurile au fost luate din cauza unor secte religioase extremiste care au înfiinţat şcoli particulare şi care nu au avut nimic de-a face cu educaţia la domiciliu.

5.3. Observaţii

Intervievând părinţii implicaţi în educaţia la domiciliu, reiese că aceasta este o opţiune viabilă faţă de şcoală, dar că cele două nu trebuie să se excludă. Există copii care sunt retraşi de la şcoală pentru o anumită perioadă, după care revin. Alţii încep educarea la domiciliu după care se decid pentru înscrierea la şcoală (Petrie, Windrass şi Thomas 1999). Deşi nu există cercetări făcute în acest sens, s-a observat că copii care continuă educaţia la domiciliu cu frecventarea unei şcoli pentru calificări, întâmpină foarte rar greutăţi.

Obţinerea unor calificări privind educaţia diferă de la ţară la ţară. Din întrebările puse părinţilor implicaţi în educaţia la domiciliu a reieşit că de obicei există căi pentru obţinerea acestor calificări.

6. Concluzii

Mulţi oameni vorbesc despre educarea la domiciliu, însă foarte puţini ştiu ce implică. Educarea la domiciliu este o metodă educaţională folosită de secole, iar guvernele din ziua de azi ar trebui să demareze cercetări obiective, bine intenţionate înainte de a lua măsuri în vederea limitării aceste forme de educare din orice punct de vedere. Există o necesitate astringentă pentru mai multe cercetări în acest sens în întreaga Europă. În cercetările efectuate ar trebui să se ia în considerare familii funcţionale, unde relaţia dintre părinţi şi copii se bazează pe respect mutual, copii cu o minte deschisă care îşi asumă responsabilitatea de a învăţa.

Putem afla mult mai multe lucruri despre educaţia la domiciliu. Există grupări adepte ale educaţiei la domiciliu în cele mai multe ţări, de asemenea există educatori la domiciliu care sprijină cu munca lor grea această formă de educare, care încearcă să ţină legătura cu departamentul de educaţie prin discuţii favorabile. Cele mai multe din aceste organizaţii au pagina lor web proprie (Multe din ele sunt listate pe pagina www.worldzone.net/lifestyles/homeducation)

    Legile care insistă asupra şcolarizării obligatorii şi înregistrării obligatorii nu pot fi puse în aplicare atâta timp nu există o garanţie că nu este afectat copilul. Părinţii, în efortul lor de a asigura bunăstarea copilului, nu au voie să simtă că sunt subiectul unor decizii oficiale şi al unor litigii.

Guvernele trebuie să se concentreze pe ideea că nu este permis să se compromită dreptul copilului la educaţie, fie că acest drept se exercită într-o instituţie de stat, privată sau prin educaţie la domiciliu. De aceea în cazul educaţiei la domiciliu trebuie să se asigure că:

            - părintele este bine intenţionat în asigurarea tuturor nevoilor pentru educarea individuală a copilului

            - părintele se va implica în asigurarea bunăstării fizice şi intelectuale a copilului

            - copilul va avea posibilitatea să ia legătura şi cu alte persoane decât familia.

Toate evaluările în acest sens ar trebui făcute de persoane cu cunoştinţe în domeniu, privind varietatea posibilităţilor în educarea la domiciliu şi fiecare evaluare ar trebui să se concentreze asupra stadiului de progres a copilului şi nu asupra conţinutului cunoştinţelor şi al materialului didactic folosit. Aceste evaluări ar trebui făcute în locuri desemnate de comun acord cu familia şi autoritatea tutelară.

Din păcate cei care iau decizii în acest sens nu prea au avut ocazia să cunoască un număr prea mare de familii care beneficiază de educaţia la domiciliu, contrar cu Deputat Bruto şi Deputat Higgins din Irlanda. Cei în ne cunoştinţă de cauză sunt foarte des surprinşi de acest subiect şi există cazuri destul de rare de sprijinire a acestei cauze. Un exemplu relevant în acest sens este cel al lui Corbat, un lucrător social din Geneva.

   Dânsa a mai afirmat că apreciază cazurile individuale de studiu la domiciliu. Dacă copilul ei ar fi fericit să frecventeze o şcoală atunci ar fi probabil un aspect social mai favorabil. Dar dacă copilul ei nu s-ar simţi fericit la şcoală, atunci probabil şi-ar educa şi ea propriul copil la domiciliu.