Educaţia la şcoala publică

Educaţia la domiciliu

Copilul este parte a unui grup. Educaţia publică se concentrează asupra ajutării copilului conform standardelor de grup ca să înveţe anumite lucruri la un anumit timp în anumite moduri fără prea multă referinţă la maturitate sau capacitate.

Copilul este un individ. Educaţia la domiciliu se concentrează asupra dezvoltării întregii persoane, este sensibilă la nevoile şi dorinţele de învăţare individuală, şi îndrumă în creşterea spre maturitatea creştină.

Structurile de învăţare sunt create cu accentul pe ordine, conformare, regim şi control. Formalitatea este de-motivatoare, înăbuşind curiozitatea, creativitatea şi dorinţa de învăţare a unui copil

Structurile de învăţare sunt create în interesul copilului, căminului şi familiei. Timpul şi libertatea dezlănţuie curiozitatea, creativitatea şi dorinţa naturală de a învăţa a copilului.

Nivelul predării este „redus” pentru a nu-l pierde pe drum pe elevul cel mai slab al clasei. Elevii motivaţi sunt frustraţi de ritmul lent; elevii slabi de ritmul rapid; elevii de nivel mediu învaţă să rămână la nivel mediu (a păstra ritmul de predare a învăţătorului). Elevii „slabi” sunt stigmatizaţi, iar elevii „rapizi” sunt ostracizaţi.

Predarea ţintuieşte pe toţi în contextul educaţiei la domiciliu. Capacităţile de învăţare pot varia fără nici o conotaţie sau stigmatizare subtilă. Toţi copiii progresează în ritmul propriu. Fiecare copil progresează conform nivelului său de învăţare şi motivare. Fiecare copil este tratat ca individ fără a fi comparat cu alţii.

Învăţătorul poate acorda fiecărui copil atenţie individuală limitată într-o clasă de 15-30 copii, şi este incapabil să răspundă la nevoile şi interesele fiecărui copil în parte. Concentrarea este împiedicată de factori mari de distragere a atenţiei în sălile de clasă zgomotoase, ne confortabile sau „în aer liber”.

Părintele este capabil să acorde fiecărui copil atenţie individuală nelimitată într-o relaţie tutorială de unu-la-unu, şi să răspundă la nevoile şi interesele individuale ale fiecărui copil. Concentrarea este re întărită prin abilitatea de a controla şi chiar de a elimina distragerile atenţiei.

Elevul trebuie să înveţe cum să fie pe placul multor învăţători. Relaţiile de autoritate sunt nefireşti şi „formale”.

Copilul doreşte instinctiv să fie pe placul părinţilor săi. Relaţia de autoritate este naturală şi iubitoare.

Învăţătorul se bazează automat pe manuale şi caiete lipsite de vigoare, prospeţime. Învăţătorul este autoritatea; cadrul de şcoală va rezulta o dependenţă necesară şi auto-perpetuantă de „învăţător”.

Părintele este liber să aleagă cele mai bune cărţi şi programe şcolare „vii” şi „proaspete”. Părintele este un încurajator care învaţă şi el la rândul său; copilul este instruit şi se aşteaptă de la el ca să se bazeze pe propriile sale capacităţi şi îndemânări independente.

Se pierde timp mult cu disciplinarea elevilor şi cu împărţirea individuală a temelor. Nu există o învăţare în contact cu realitatea în timp ce elevul stă în bancă. Predatul are loc într-un volum mult mai mic într-o perioadă de timp mult mai mare. Cei mai mulţi ajung absolvenţi doar când „le-a sosit timpul”, la vârsta de 18 ani.

Nu există timp pierdut. Toată viaţa este o sală de clasă, deci fiecare activitate sau implicare este o oportunitate de învăţare. Părintele poate preda mai mult într-un timp mai scurt. Nu va fi greu pentru copil să fie absolvent mult mai repede, chiar la vârsta de 13-14 ani.

Copilul avansează în studii pe baza vârstei şi notelor fără să se ţină cont de cunoştinţele sau competenţa sa.

Copilul progresează în studii pe baza cunoştinţei şi competenţei fără a ţine cont de vârstă sau note.

Copilul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele sale lineare de termen scurt (capacitatea de a reda date şi informaţii). Reţinerea este scurtă. Teste scrise, deşi sunt mai puţin eficiente, sunt mai uşor de evaluat şi de administrat; testele orale sunt evitate.

Copul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele globale de termen lung (capacitatea de a pricepe idei şi concepte). Reţinerea este mare. Testele scrise sunt inutile; testările orale sunt mai eficiente şi o măsură mai bună a învăţării.

Tema de casă este necesară din cauza constrângerilor de predare şi învăţare a educaţiei instituţionalizate.

Tema de casă este inutilă. Toată învăţarea se face în timpul de predare/învăţare.

Notele sunt necesare pentru învăţătorii distanţaţi ca să controleze şi să verifice progresul unei clase mari de elevi.

Notele sunt practic irelevante. Părintele lucrează cu copilul până când cunoştinţele sau îndemânările sunt însuşite.